Copoul se gustă bucată cu bucată, pas cu pas, se măsoară din ochi și din suflet pe de-antregul, căci nu te lasă inima și ți-e necaz să nu-l străbați cu de-amănuntul. Uneori, îi iau urma, așa cum o făceau odinioară domnii cu domnițele la braț pe timp de seară, îmbrăcați boem, pe măsura unui astfel de colț răsfățat de bun gust și mă las amăgit fără voia mea de liniștea lui, pe care odinioară și Eminescu o strivea sub condeiul lui, de străzile pline de tineri care-i împrăștie colbul în nopțile calde, dar și de bătrâni frumoși, porniți pe alei în căutarea tinereților, căci, e drept, orașul ăsta nu îmbătrânește niciodată. Alteori, îl privesc din tramvaiele care-l colindă încă dinainte de răsărit și până după apus și oftez că-l știu risipitor de oameni, dar îi promit că-l vizitez la vară, când teii or să fie-n floare și-l vor tulbura cu tămâia florilor lor.

Copoul e popasul celor lacomi de cultură și tradiție, care poate nu astăzi, dar mâine vor pune iarăși piatră de temelie viitorului.

Copoul e lumea visurilor, unde copiii își pun dorințe cu ușurință, iar mai târziu își fac jurăminte pecetluite cu lacrimi și zâmbete. Pe ulițele lui peticite de istoria frumosului, pe băncile proptite la umbra copacilor prea vechi de zile și sub foișoare răsfățate de soare, an de an, mii de povești se scriu pentru vecie și se păstrează-n taină drept mărturie că dragostea nu moare.

Copoul e păcatul Iașului, pentru că-nvață oamenii să iubească, pentru că-nvață oamenii să-l iubească! / Text scris de Cătălin Acatrinei